Zona de la Vadu Crişului şi defileul Crişul Repede

Accesibilă prin calea ferată Oradea - Cluj (staţiile C.F.R. Vadu Crişului, Şuncuiuş, Peştera) sau prin ramificaţia rutieră din DN. 1, de la Topa de Criş, reprezintă un complex carstic deosebit de pitoresc, condiţionat de calcarele Pădurii Craiului. În acest sens semnalăm, pe lângă defileul Crişului Repede străjuit de abrupturi sălbatice, o serie de peşteri, dintre care mai însemnate sunt: Peştera Vadului, Peştera Podinului, Casa Zmăului, Peştera cu Apă, Peştera Fugarilor, Peştera Devenţului, Peştera Caprei.

În sfera de influenţă a acestei zone turistice apare şi platoul carstic Zece Hotare, ciuruit de doline şi uvale, precum şi Peştera Vântului de lângă Şuncuiuş. În judeţul Bihor, foarte des vizitate sunt şi peşterile: Vadu Crişului, inclusă în rezervaţia naturală Vadu Crişului şi Peştera Vântului din Pădurea Craiului, situată în apropiere de Şuncuiuş, pe malul stâng al Crişului Repede. Aceasta din urmă, străbătută de un curs subteran de apă, este considerată cea mai mare peşteră din ţara noastră ca lungime (18 km), prezentând aspectele clasice de morfologie subterană cu depuneri în cruste albe de ghips, care îmbracă pe suprafeţe întinse pereţii şi suprafeţele galeriilor.

Trebuie remarcat faptul că Peştera Vadului este amenajată având în imediata vecinătate şi o cabană cu o poziţie deosebit de pitorească. Frumuseţea locului este subliniată şi de prezenţa cascadei pârâului Peştireu, care traversează Peştera Vadului. Reprezinta exurgenta sistemului carstic Pestera Vadu-Crisului este amplasata în Defileul Crisului Repede. Este pestera cea mai importanta din defileu si este cunoscuta si prin cascada pe care o formeaza apele abia iesite din pestera, pravalindu-se în Crisul Repede. Are o lungime de 1510 m.

A fost descoperită încă din anul 1903, apoi amenajata pentru vizitare la foarte scurt timp cu podeţe şi scări din lemn, devenind astfel una din primele peşteri amenajate din România. O dată cu deschiderea peşterii pentru vizitare în anul 1905 este publicat, prin grija lui Czaran Gyula şi primul ghid turistic al peşterii ce cuprindea o descriere detaliată a părţii vizitabile însoţită de o remarcabilă schiţă. A fost apoi reamenajată după 1948 de Organizaţia pentru turism din cadrul Consiliului General al Sindicatelor, ocazie cu care s-a încercat şi introducerea iluminatului electric. În anul 1969 este din nou reamenajată (de Muzeul Ţării Crişurilor- Oradea) şi electrificată pe o distanţă de 500 m, fiind a două peşteră electrificată din România.

Această pesteră este însă, din păcate, un exemplu pentru impactul negativ al omului asupra mediului subteran şi pentru valorificarea neeconomică a resurselor atractive existente. Peştera era la descoperirea ei în anul 1903 una din cele mai frumoase din Europa şi avea una din faunele cavernicole cele mai bogate din ţară. În prezent nici una din cele două afirmaţii nu mai are valabilitate. Exploatarea necontrolată şi neorganizată, îndeosebi din ultimele două decenii, a dus atât la distrugerea celei mai mari părţi a speleotemelor, la înnegrirea pereţilor datorită lămpilor de carbid, cît şi la periclitarea şi dispariţia unor specii de faună cavernicolă.

Totuşi prin concreţiunile existente dincolo de sifonul nr. 2 greu de depăşit, prin cavernamentul uneori grandios şi poziţia deosebit de favorabilă (în apropiere de calea ferată Oradea- Cluj-Napoca, de drumul european E 60 şi de Cabana Peştera) merită o reconsiderare a potenţialului turistic şi o valorificare adecvată.

Sursa: cjbihor.ro